joi, 18 iunie 2009

Cred sau nu in Dumnezeu?

Nu stiu. Dar stiu ca am nevoie, cateodata, sa ma agat de ceva/cineva. Refuz, insa, ca in relatia (aia care-o fi) dintre mine si Dumnezeu sa intervina alti oameni - aici ma refer la preoti. Am o problema personala cu ei.

Inainte s-o am pe Maria ma mandream ca sunt atee. Obisnuiam sa "fac parada" de asta. Pana s-a imbolnavit prima oara. N-a avut mare lucru, nici nu mai stiu - o raceala sau asa ceva. S-a rezolvat repede, dar ne-am internat in spital. Avea febra mare, nici n-o puteam tine in brate - atat era de fierbinte. Cu toata medicatia, febra nu scadea... Cam asa am inceput. N-am spus nicio rugaciune, dar m-am gandit ca ar fi bine daca ar exista cineva, acolo, sus. Apoi, m-am gandit la fel de fiecare data cand a mai fost bolnava.

In decembrie 2003 primeam, sec, un diagnostic: TBC. Am simtit ca se darama peretii pe mine. Iar m-am gandit ca ar fi bine sa existe: nu era un moment potrivit sa fiu bolnava- aveam de crescut un copil. Am trecut si de asta cu bine, ba chiar si cu un mare avantaj: m-am lasat de fumat.

Intr-o zi din martie 2006 Maria m-a anuntat ca a venit de la scoala (clasa a  doua). Statea singura acasa pana spre ora 17, cand ajungeam eu acasa. Vorbisem cu ea la telefon, mancase, era obosita si voia sa doarma putin. Peste o ora - o ora si jumatate, sun din nou, s-o trezesc. Sun cam trei sferturi de ora si Maria nu-mi raspundea. Vecinele ale caror numere le aveam la indemana (ca un facut) nu erau acasa. Apelez la varul de deasupra (sta un etaj mai sus), coboara si suna si el la usa, bate cu palma, piciorul sau ce o fi facut el acolo - Maria, nimic. Macar stiam ca nu arde ceva - Dan mi-ar fi spus daca se simtea fum. Avand cele mai negre ganduri posibile, m-am aruncat intr-un taxi -  atunci cred ca m-am rugat prima oara.  Rugat e mult spus - m-am gandit numai "Sa dea Dumnezeu sa nu fi patit nimic". Tot var-miu m-a ajutat sa intru in casa (yala era blocata pe dinauntru) unde fata mea dormea de n-avea treaba. Era atat de obosita, incat nu s-a trezit nici cand a intors-o cu fata in sus si am vazut amandoi ca dormea. Cred ca si sforaia :)

Din toamna asta Maria intra in clasa a cincea. Va trebui sa se duca si sa vina singura de scoala. Are de traversat strazi si bulevarde, treceri de pietoni cu si fara semafor. Soferii sunt asa cum sunt, iar ea este imprastiata si neatenta. Cum sa fac eu sa raman intreaga la cap, stiind-o singura pe strada? Am ajuns s-o chem sa vada stirile de la ora 5, doar-doar o constientiza ce se poate intampla.

Sper ca exista un Dumnezeu care s-o apere cand eu nu sunt langa ea, s-o faca sa se uite in stanga si in dreapta cand traverseaza, sa-i tina gura inchisa cand un strain incearca sa vorbeasca cu ea etc. 

Acestea fiind spuse/scrise, cred eu in Dumnezeu sau nu? 

Toate astea au pornit de la un episod din Cireasa de pe tort, unde Adrian Daminescu nu poate manca daca nu spune si o rugaciune. Asta mi s-a parut cam exagerat.

 

marți, 9 iunie 2009

O.K. Am facut-o si pe asta.

L-am facut/creat ?! Nu mi l-am dorit. L-am facut din greseala, vrand sa comentez pe un blog. Dar mie toate lucrurile mi se intampla cu un scop. Acum nu-l vad (scopul). Astept.