Citesc într-un ziar că anul viitor, la Bucureşti, se va desfăşura Campionatul European de Snooker. Chiar pe pagina următoare sunt prezentate isprăvile de-aseară ale huliganilor dinamovişti.
Foarte adevărat e şi că un meci de fotbal n-ar avea niciun farmec dacă ar fi jucat în liniştea unei săli de snooker. Totuşi, mi-aş dori ca civilizaţia să existe şi în tribunele unui stadion. Şi în multe alte locuri. Peste tot, de fapt.
Din păcate, însă, civilizaţia există în prea puţine locuri din România – nici nu pot da un exemplu, deşi am stat să mă gândesc câteva minute. Nu mai ştim nici ce-i aceea politeţe sau bun simţ. Regresăm.
În “Picnic la marginea drumului”, fiica personajului principal urmează un drum asemănător: la câţiva anişori este un copil normal, apoi, în timp, corpul i se acoperă cu blăniţă şi sfârşeşte prin a nu-şi mai recunoaşte părinţii – atinge treapta părăsită de oameni cu multe mii de ani în urmă, atunci când “ceva” (poate praf de stele?) ne-a făcut să avem conştiinţă. Poate ne mai trebuie puţin din acel “ceva”. Sigur ne mai trebuie. Mult.
