Contabilitate

Stau prost cu compunerile. La şcoalǎ n-am reuşit niciodatǎ sǎ scot mai mult de-o paginǎ. A5 – scris lǎbǎrţat, orice subiect. O profǎ mi-a spus: “Compunerea ta aratǎ ca o problemǎ de matematicǎ – se dǎ …, se cere … şi rezultatul”.
Noroc cǎ acum nu mai conteazǎ.

So:
Se dǎ – anul 2009 – cu bune şi rele
Se cere – balanţa
------------------------
Bunele:
- Maria e sǎnǎtoasǎ
- eu şi cei de pe lângǎ mine suntem sǎnǎtoşi (atât cât ne permite, fiecǎruia, vârsta)
- n-am datorii şi îmi pot permite mici “mofturi” (jucǎrii, cǎrţi, cadouri)
- mi-am respectat principiile - chiar dacǎ am aflat cǎ nu-i întotdeauna în folosul meu
Relele:
- serviciul s-a mutat prea departe
- cam mulţi ani şi kilograme, cam puţinǎ minte
- am reînceput sǎ fumez
------------------------
Rezultatul: balanţa dǎ cu plus. E bine.

Premiere:
– ǎsta de faţǎ (nu ştiu cum sǎ-l numesc) – l-am început din greşealǎ, nu ştiu de ce continui - n-am aflat încǎ scopul. Mǎ consolez cu gândul cǎ nu devin ridicolǎ promovându-l cine ştie pe unde.
– caut alt serviciu

Dorinţe pentru 2010:
- sǎnǎtate
- un serviciu mai aproape de casǎ
- o anume vânzare în condiţii avantajoase

Dacǎ toţi ar fi cel puţin la fel de norocoşi ca mine, lumea ar fi un loc mult mai bun.

Snooker vs fotbal

Citesc într-un ziar că anul viitor, la Bucureşti, se va desfăşura Campionatul European de Snooker. Chiar pe pagina următoare sunt prezentate isprăvile de-aseară ale huliganilor dinamovişti.

În afară de culoarea suprafeţei de joc, aceste două sporturi şi suporterii lor n-au nimic în comun. N-ai să vezi un jucător adevărat de snooker că vociferează la deciziile arbitrului, iar dacă a făcut un fault şi arbitrul nu a văzut, anunţă singur şi pleacă de la masă. De suporteri nici nu discut. Îşi respectă favoriţii şi, în aceeaşi măsură, pe adversarii acestora. Nimeni nu face gălăgie într-un moment de concentrare a jucătorilor, rar se aude un telefon mobil.  
Foarte adevărat e şi că un meci de fotbal n-ar avea niciun farmec dacă ar fi jucat în liniştea unei săli de snooker. Totuşi, mi-aş dori ca civilizaţia să existe şi în tribunele unui stadion. Şi în multe alte locuri. Peste tot, de fapt.
Din păcate, însă, civilizaţia există în prea puţine locuri din România – nici nu pot da un exemplu, deşi am stat să mă gândesc câteva minute. Nu mai ştim nici ce-i aceea politeţe sau bun simţ. Regresăm.

În “Picnic la marginea drumului”, fiica personajului principal urmează un drum asemănător: la câţiva anişori este un copil normal, apoi, în timp, corpul i se acoperă cu blăniţă şi sfârşeşte prin a nu-şi mai recunoaşte părinţii – atinge treapta părăsită de oameni cu multe mii de ani în urmă, atunci când “ceva” (poate praf de stele?) ne-a făcut să avem conştiinţă. Poate ne mai trebuie puţin din acel “ceva”. Sigur ne mai trebuie. Mult. 

By me

E.T.

Intr-un interviu, patronul echipei scotiene de fotbal Motherwell spune ca este foarte impresionat de copiii bolnavi din Romania si ca scorul meciului cu Steaua nu l-a suparat prea tare, ba chiar fotbalul a cazut pe un loc secund dupa ce a vizitat un centru cu copii grav bolnavi. Suporterii acestei echipe sunt oameni civilizati - nu s-au suparat ca au luat bataie, au plecat veseli de la meci.

Pentru mine asta e o dovada suficienta ca extraterestii exista - nu sunt mici si verzi, dar au suflet si bun simt. Tare as vrea sa stiu ce reactie a avut taica jiji la asemenea comportament!

Nu stiu cine propunea o cheta nationala pentru Mutu. Las' ca de copiii bolnavi se ocupa scotienii - noi avem grija de drogati.  

   

Teoria practica

Teoria ne spune ca nu-i frumos sa minti. Practica ne arata ca, de obicei, nu-ti atingi tintele daca nu minti, iar daca mai si SPUI adevarul ori esti "dus", ori esti prost. Eu fac parte din a doua categorie - atat sunt de proasta ca nu-mi tin minte minciunile, asa ca evit.  Nici nu pot sa tac, spun adevarul si e si mai rau. Sunt oameni care ma evita tocmai pentru ca le spun adevarul. N-as putea sa spun ca ma afecteaza foarte tare, acei oameni nu sunt tocmai cei pe care as vrea sa-i am tot timpul prin preajma. Dar cand viata mea personala are de suferit din cauza lor, parca as vrea sa ma revolt. Dar, probabil, n-am s-o fac.

Mie, toate lucrurile mi se intampla cu un scop. Pe asta il vad: trebuie sa invat ceva din toata mizeria asta.

Fi-r-ar...las' ca trece.

Ţara în care trăim

Un bun prieten a avut nevoie să-şi schimbe buletinul – expirat de câteva luni. S-a dus la poliţie cu actele necesare, printre care şi un certificat de naştere... cam jerpelit, ce-i drept, model vechi – da’ nu din pa’ş’opt. Ei bine, i s-a spus că are certificatul de naştere... expirat!! Câtă “imaginaţie” trebuie să ai ca să spui aşa ceva?? 

Domnul cu coasa

Asta ne ingroapa pe toti.

Mesaje rasiste?

In toate padurile exista uscaturi, da' ca la noi ... parca nu-i nicaieri. 

Minunatia din balcon

Am fost plecata doua saptamani in concediu. La intoarcere, in balcon ma astepta o surpriza:

Cred sau nu in Dumnezeu?

Nu stiu. Dar stiu ca am nevoie, cateodata, sa ma agat de ceva/cineva. Refuz, insa, ca in relatia (aia care-o fi) dintre mine si Dumnezeu sa intervina alti oameni - aici ma refer la preoti. Am o problema personala cu ei.

Inainte s-o am pe Maria ma mandream ca sunt atee. Obisnuiam sa "fac parada" de asta. Pana s-a imbolnavit prima oara. N-a avut mare lucru, nici nu mai stiu - o raceala sau asa ceva. S-a rezolvat repede, dar ne-am internat in spital. Avea febra mare, nici n-o puteam tine in brate - atat era de fierbinte. Cu toata medicatia, febra nu scadea... Cam asa am inceput. N-am spus nicio rugaciune, dar m-am gandit ca ar fi bine daca ar exista cineva, acolo, sus. Apoi, m-am gandit la fel de fiecare data cand a mai fost bolnava.

In decembrie 2003 primeam, sec, un diagnostic: TBC. Am simtit ca se darama peretii pe mine. Iar m-am gandit ca ar fi bine sa existe: nu era un moment potrivit sa fiu bolnava- aveam de crescut un copil. Am trecut si de asta cu bine, ba chiar si cu un mare avantaj: m-am lasat de fumat.

Intr-o zi din martie 2006 Maria m-a anuntat ca a venit de la scoala (clasa a  doua). Statea singura acasa pana spre ora 17, cand ajungeam eu acasa. Vorbisem cu ea la telefon, mancase, era obosita si voia sa doarma putin. Peste o ora - o ora si jumatate, sun din nou, s-o trezesc. Sun cam trei sferturi de ora si Maria nu-mi raspundea. Vecinele ale caror numere le aveam la indemana (ca un facut) nu erau acasa. Apelez la varul de deasupra (sta un etaj mai sus), coboara si suna si el la usa, bate cu palma, piciorul sau ce o fi facut el acolo - Maria, nimic. Macar stiam ca nu arde ceva - Dan mi-ar fi spus daca se simtea fum. Avand cele mai negre ganduri posibile, m-am aruncat intr-un taxi -  atunci cred ca m-am rugat prima oara.  Rugat e mult spus - m-am gandit numai "Sa dea Dumnezeu sa nu fi patit nimic". Tot var-miu m-a ajutat sa intru in casa (yala era blocata pe dinauntru) unde fata mea dormea de n-avea treaba. Era atat de obosita, incat nu s-a trezit nici cand a intors-o cu fata in sus si am vazut amandoi ca dormea. Cred ca si sforaia :)

Din toamna asta Maria intra in clasa a cincea. Va trebui sa se duca si sa vina singura de scoala. Are de traversat strazi si bulevarde, treceri de pietoni cu si fara semafor. Soferii sunt asa cum sunt, iar ea este imprastiata si neatenta. Cum sa fac eu sa raman intreaga la cap, stiind-o singura pe strada? Am ajuns s-o chem sa vada stirile de la ora 5, doar-doar o constientiza ce se poate intampla.

Sper ca exista un Dumnezeu care s-o apere cand eu nu sunt langa ea, s-o faca sa se uite in stanga si in dreapta cand traverseaza, sa-i tina gura inchisa cand un strain incearca sa vorbeasca cu ea etc. 

Acestea fiind spuse/scrise, cred eu in Dumnezeu sau nu? 

Toate astea au pornit de la un episod din Cireasa de pe tort, unde Adrian Daminescu nu poate manca daca nu spune si o rugaciune. Asta mi s-a parut cam exagerat.

 

O.K. Am facut-o si pe asta.

L-am facut/creat ?! Nu mi l-am dorit. L-am facut din greseala, vrand sa comentez pe un blog. Dar mie toate lucrurile mi se intampla cu un scop. Acum nu-l vad (scopul). Astept.