joi, 18 iunie 2009

Cred sau nu in Dumnezeu?

Nu stiu. Dar stiu ca am nevoie, cateodata, sa ma agat de ceva/cineva. Refuz, insa, ca in relatia (aia care-o fi) dintre mine si Dumnezeu sa intervina alti oameni - aici ma refer la preoti. Am o problema personala cu ei.

Inainte s-o am pe Maria ma mandream ca sunt atee. Obisnuiam sa "fac parada" de asta. Pana s-a imbolnavit prima oara. N-a avut mare lucru, nici nu mai stiu - o raceala sau asa ceva. S-a rezolvat repede, dar ne-am internat in spital. Avea febra mare, nici n-o puteam tine in brate - atat era de fierbinte. Cu toata medicatia, febra nu scadea... Cam asa am inceput. N-am spus nicio rugaciune, dar m-am gandit ca ar fi bine daca ar exista cineva, acolo, sus. Apoi, m-am gandit la fel de fiecare data cand a mai fost bolnava.

In decembrie 2003 primeam, sec, un diagnostic: TBC. Am simtit ca se darama peretii pe mine. Iar m-am gandit ca ar fi bine sa existe: nu era un moment potrivit sa fiu bolnava- aveam de crescut un copil. Am trecut si de asta cu bine, ba chiar si cu un mare avantaj: m-am lasat de fumat.

Intr-o zi din martie 2006 Maria m-a anuntat ca a venit de la scoala (clasa a  doua). Statea singura acasa pana spre ora 17, cand ajungeam eu acasa. Vorbisem cu ea la telefon, mancase, era obosita si voia sa doarma putin. Peste o ora - o ora si jumatate, sun din nou, s-o trezesc. Sun cam trei sferturi de ora si Maria nu-mi raspundea. Vecinele ale caror numere le aveam la indemana (ca un facut) nu erau acasa. Apelez la varul de deasupra (sta un etaj mai sus), coboara si suna si el la usa, bate cu palma, piciorul sau ce o fi facut el acolo - Maria, nimic. Macar stiam ca nu arde ceva - Dan mi-ar fi spus daca se simtea fum. Avand cele mai negre ganduri posibile, m-am aruncat intr-un taxi -  atunci cred ca m-am rugat prima oara.  Rugat e mult spus - m-am gandit numai "Sa dea Dumnezeu sa nu fi patit nimic". Tot var-miu m-a ajutat sa intru in casa (yala era blocata pe dinauntru) unde fata mea dormea de n-avea treaba. Era atat de obosita, incat nu s-a trezit nici cand a intors-o cu fata in sus si am vazut amandoi ca dormea. Cred ca si sforaia :)

Din toamna asta Maria intra in clasa a cincea. Va trebui sa se duca si sa vina singura de scoala. Are de traversat strazi si bulevarde, treceri de pietoni cu si fara semafor. Soferii sunt asa cum sunt, iar ea este imprastiata si neatenta. Cum sa fac eu sa raman intreaga la cap, stiind-o singura pe strada? Am ajuns s-o chem sa vada stirile de la ora 5, doar-doar o constientiza ce se poate intampla.

Sper ca exista un Dumnezeu care s-o apere cand eu nu sunt langa ea, s-o faca sa se uite in stanga si in dreapta cand traverseaza, sa-i tina gura inchisa cand un strain incearca sa vorbeasca cu ea etc. 

Acestea fiind spuse/scrise, cred eu in Dumnezeu sau nu? 

Toate astea au pornit de la un episod din Cireasa de pe tort, unde Adrian Daminescu nu poate manca daca nu spune si o rugaciune. Asta mi s-a parut cam exagerat.

 

11 comentarii:

  1. Băi, nu pot să cred, nu cumva eu sînt vărul de deasupra? :))
    Dacă da, sau măcar dacă ești aceeași "cold" care a mai comentat din cînd în cînd și pe la mine, atunci știi probabil cam unde mă poziționez în chestiunea de față.
    Dacă mi-aș pune întrebarea din titlul post-ului tău aș refuza să-mi răspund, pentru că ea presupune din start existența divinității și pune doar problema credinței mele în ea. Iar asta nu e o întrebare corect formulată.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am uitat de moderarea comentariilor si ti-am raspuns cu "reply". Sorry - abia invat sa folosesc toate astea.

    RăspundețiȘtergere
  3. "Reply"-ul n-a mai ajuns, dar moderarea e buna.
    Poti sa incerci sa-ti faci undeva un back-up al blogului si apoi sa incepi sa te joci cu setarile lui intime. E fun, trust me... :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Atunci sa reluam:
    Da, tu esti varul de deasupra, dar sunt convinsa ca n-ai nevoie de confirmari suplimentare.
    Da, eu am mai comentat pe la tine din cand in cand, dar n-am avut curaj sa-ti spun.
    Da' cum naiba ai ajuns tu la mine - nu pot sa-nteleg. Internetul nu-i asa de mare cum se spune!
    Despre credinta - e alegerea fiecaruia dintre noi. Eu sunt oarecum obligata sa cred ca exista ceva/cineva acolo, pentru ca altfel ori ma "duc pe campii" ori o tin pe Maria "sub fusta mamei" pana la adanci batraneti. Si nu e bine pentru niciuna dintre noi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Toti lasam urme de pasi pe Internet. Tu ai facut mai mult de-atit, mi-ai dat follow pe Twitter. Pe Twitter ai link catre blog, so... it was that simple :)
    Am avut tot timpul sentimentul ca sub "cold" se ascunde cineva care ma stie si de altundeva decit de pe blog, o vreme am crezut ca e vorba de o colega de birou... apoi ai "tacut" si eu am renuntat la banuiala, pentru ca suspectul nu e deloc genul :)
    Oricum, o alta supriza placuta a fost s-o gasesc la tine in blogroll pe Ana, o alta colega si amica de-a mea. Small world indeed...

    RăspundețiȘtergere
  6. Follow pe Twitter? Nici nu stiam ce fac...voiam doar sa vad ce-i pe-acolo. Iti dai seama ce priceputa sunt, daca aseara am intrat prima oara in viata pe mess...
    De la Ana am ajuns la tine. Mi-a placut mult si am intrat in tot blogroll-ul ei. (Si la tine la fel). Cand m-am prins cine-i autorul lui WfTBO am scapat cana cu cafea pe tastatura :)) si primul impuls a fost sa te sun, da’ am renuntat - m-am gandit ca n-are rost. N-am avut neaparat intentia sa ma ascund, dar nici n-am vrut sa “ies in fata”. Am gresit sau nu, te-ai suparat sau nu, asta e, imi asum responsabilitatea.

    RăspundețiȘtergere
  7. Acum sint eu cel curios sa afle cum ti-ai dat seama ca WfTBO e al meu... :)
    Ana scrie foarte fluent si bine, ceea ce ma oftica foarte tare (sa nu ma spui!), iar intre felul in care vorbeste si logoree exista o demarcatie foarte vaga :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Curiosity killed the cat!!
    Ai postat niste poze din casa si mi se parea ceva cunoscut. Apoi (traiasca "gogole"), o cautare "danmesser". Pe undeva, dar nu mai stiu unde, cred ca pe un site de socializare (?!) aparea si numele intreg. O alta confirmare a fost o poza cu un pisic mic, gri, pe care l-am vazut si eu in coltul blocului si alte poze in care am vazut coltul blocului de vis-a-vis, avioane si parcul Bazilescu. Si, pe undeva, si intuitia "femenina". Nu stiu precis care este ordinea in care s-au intamplat toate astea.
    Ana scrie foarte bine, dar e cam romantica.
    Si tu scrii foarte bine, dar esti cam cinic.
    Acum trebuie sa-mi platesc datoriile:
    1. Intarziate multumiri - pentru ca nu mai stiu daca ti-am multumit atunci, cu Maria, si dupa aceea n-am mai avut curaj;
    2. Scuze - pentru "minciuni prin omisiune";
    3. Felicitari - pentru posturi - intotdeauna am admirat la altii ceea ce eu nu pot sa fac.
    Ma dor degetele de-atata vorba!

    RăspundețiȘtergere
  9. Vai, cred ca nu mai tin minte toate site-urile "sociale" pe care am cont: facebook, hi5, trilulilu, flixter, colegi, eok, youtube, plaxo...
    Sa stii ca iau chestia cu cinismul ca pe un compliment :)
    Nu aveai nici un fel de datorii de genul celor enumerate. Multumirile au fost, dar faptul ca totul s-a terminat cu bine mi-a dat o senzatie ciudata si frumoasa pe care imi e foarte greu sa mi-o explic chiar si acum. Tin minte doar ca mi se inmuiasera genunchii si primul lucru pe care l-am facut cind m-am intors in casa a fost sa stau jos citeva minute si sa respir adinc.
    Cu scuzele chiar ca nu mai tin minte despre ce era vorba in propozitie, iar asta e un indiciu ca, din nou, nici ele nu sint necesare. Nu-mi aminti, caut eu si ma dumiresc singur :)
    Ia uite cit am vorbit si nu ma dor nici degetele. Of course they don't, am facut culegere de text in tinerete :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Tu?? Site-uri de socializare??
    ‘Genunchi înmuiaţi’, ‘stat jos şi respirat adânc’ – nu eşti tu...
    Se cam ofileşte cinismul ăla :))
    Îmbătrâneşti...

    RăspundețiȘtergere
  11. Nici n-am pretins ca ar fi nativ (cinismul). Doar il cultiv, cu mici pauze, e-adevarat :)

    RăspundețiȘtergere